Cum ajungi din A in B

All aboard!!! Cum zice "nasu" in filmele cu trenuri cu aburi. Am reusit sa ne urcam cu bine in trenul expres Felhi-Varanasi si sa ne cazam in paturile de sus 11-14, vagonul S4.

E complicata treaba cu trenurile in India. In primul rand, - tocmai am facut o pauza fortata din scris din cauza politiei, spun mai tarziu de ce :) ) - asa... cum ziceam: in primul rand mistoul cu "asta are cu 2 clase mai mult ca trenu'" nu tine in India. CFR-ul indian are 7 clase (dupa memoria mea), 9 (dupa cea a lui Cati). Asta ca sa mai zica cineva ca nu se chinuie oamenii sa ii faca pe plac clientului.

Talpa tarii merge cu clasa a 2-a (sau ceva de genu', nu-mi mai amintesc numele exact). Aici posteriorul o sa faca cunostinta cu ceva bancheta din lemn iar plamanu' are toate sansele sa inceapa sa dea rateuri. Nu se fac rezervari, se merge pe principiul primul sosit , primul servit si sunt atatea locuri cati cm patrati pot fi ocupati de corpurile negrutilor (vorba lui Cati). Bilet trebuie sa ai totusi (desi nu bag mana-n foc) si costa extrem de putin (nu cred ca depaseste 150 de rupii pt. 1000 de km). Ramane totusi o optiune buna doar pentru participantii la concursuri de tip "iron man".

Ugrade-ul se face la clasa "Sleeper Second Tier". Si trebuie sa recunosc ca e un upgrade consistent. Pentru noi, el este "alesul" pentru ca raportul servicii-pret e excelent.

Eu cu descrierile stau mai prost, asa ca o sa va pun sa va imaginati un dulap cu 3 etaje. Gata? Bun. Mai departe avem banalul compartiment intalnit si pe meleagurile noastre. "Compartimentul asta" nu are usi sau pereti care-l despart de culoar. In schimb, are 2 dulapuri (alea imaginate de voi mai devreme), asezate fata in fata. Etajul de sus (unde stam noi) e un fel de patut pt. o persoana (in care incap aproape tot) care nu e extraordinar de interesant pt. ca n-are decat aceasta functie. E in schimb foarte confortabil. Etajele unu si doi ale dulapului formeaza canapeaua intalnita si la noi. Asta e pozitia unu. Noaptea, spatarul se transforma in patul de la mijloc (prin legarea cu niste lanturi) iar partea care gazduieste posteriorul calatorului devine cel mai de jos etaj al dulapului.

Asta se intampla pe o parte a culoarului. Pe cealalta, sunt 2 scaune asezate fata in fata care la nevoie se transforma si ele in pat prin modificarea pozitiei celor 2 spatare.

Din nou, foarte ieftin (Delhi - Varanasi - 340 de rupii (<20>

Urmeaza apoi fel de fel de variatiuni pe aceeasi temacu aer conditionat sau fara, cu patuturi sau nu, mai confortabile sau care doar arata mai bine, care combinate formeaza celelalte clase ale trenurilor indiene. Nu va povestesc mai mult ca n-am umblat cu ele, si probabil nici n-am s-o fac.

Cu Sleeper Second Tier umbla patura de mijloc indiana si din ce vad atmosfera e pestrita. Relatez de la locul faptei: in fata am doi burtosi care mananca de cand a plecat trenul (aprox. 1 ora). Pe culoar se fataie tot felul de vanzatori care te aprovizioneaza cu ce vor papilele tale gustative (asta daca te risti sa cumperi): de la ceai la tot felul de mancaruri la galeata, care mai de care mai suspecte. Un nene m-a intrebat mai devreme daca vreau sa dau comanda pt. cina. Asta am dedus eu, ca el n-a zis saracu decat "dinner?" si avea un carnetel in mana. Au probabil vagon restaurant. Indienii sunt tare mancaciosi. N-ar fi o problema, doar ca pentru a-si exprima multumirea mai baga din cand in cand cate o ragaitura sau constant ceva plescaieli. cand sunt multi (ca acum) formeaza un cor nu extraordiar de dragut. Noi, paranoici cum suntem, o sa ne multumim cu ce ne-am cumparat inainte din Delhi.

De ce m-a pus politia in stand-by mai devreme? Mi-a dat sa citesc diverse instructiuni care sa ma ajute sa ma feresc de hoti. Si m-a pus sa semnez "de primire". In plus, s-a si asigurat ca am, bagajele legate cu lanturi. Dragut din partea lor. Asta fac doar in cazul strainilor.

Tratament preferential e si in gara, unde exista sala de informatii speciala pentru turisti si ghiseu unde iti rezervi bilet fara sa stai la coada. Sa speram ca nu le trece prin cap sa acorde tratament preferential si la preturi asa cum fac la intrarile la monumente unde strainezu' plateste de 25-50 de ori mai mult decat rezidentu' indian.

Mai am sa vaspun cum rezervi bilet si-am terminat cu postu' asta: in spiritul birocratiei indiene trebuie sa completezi un formular in care pe langa datele de bun simt gen numele trenului si destinatia vor sa-ti scrii si numele, sexul, varsta, numarul de pasaport. In plus, daca vrei le lasi numarul de telefon si neaparat trebuie sa stie daca esti doctor sau nu. Oricum, pana acum prefer CFR-ul lor CFR-ului nostru.

Sa vedem cum stam cu intarzierile.

Despre cum am vizitat Delhi in mod fortat

Dupa o lunga pauza, cauzata in principiu de lenea cronica de a tasta o insiruire de idei logice, m-am decis ca ar fi cazul sa mai scriu ceva povesti pe blog.

Asa ca o sa povestesc cum a ajuns aparatul legislativ indian sa se alature celui roman pe lista personala de injuraturi si "urari de bine".

Acum aproximativ o luna, am fost fericitii posesori a doua zile libere consecutive cu ocazia unei sarbatori ce s-a intamplat intr-o luni - nu-mi amintesc exact cum se numeste, dar a implicat arderea unor papusi imense in pietele publice.

Si cum am avut repaus prelungit, am avut si musafiri - Madalina, din AIESEC Bucuresti si un japonez al carui nume nu am reusit sa il retin nici la momentul celor intamplate, daramite sa mi-l aduc aminte acum.

Luni dimineata, lenevind in pat pana pe la 11-12, ne-am trezit ca suntem singuri acasa - doar noi 4, fara proprietar si mama lui. Micul japonez, probabil cu simturile mai treze decat noi, a observat la un moment dat un nene politist in fata casei. Constiincios, si probabil avand un respect mai mare decat mine fata de categoria sociala in cauza, s-a hotarat ca nu-i frumos sa il lase pe saracul om sa se invarta singur prin fata casei ( am observat cu totii mai tarziu ca era insotit de inca un nene in civil, deci nu se invartea singur, se invarteau cate doi) si a coborat sa vada despre ce e vorba.

Peste un minut, auzind ceva discutie care nu se termina atat de repede pe cat preconizam eu (eram convins ca politia cauta pe oricine altcineva decat pe noi) m-am decis sa cobor si eu. Il descopar pe japonez galben ( mai galben ca de obicei) la fata si pe politistul indian spunandu-i "Tumoro yor Visa expiring, you have to exit India". Din perseverenta cu care repeta fraza asta si din dulcele grai indian cu care o spunea, m-am prins eu ca e singura fraza pe care o rupea in engleza - invatata si asta pe de rost probabil. Dupa un minut de observare atenta a dialogului care incepuse deja sa se desfasoare mai mult cu bratele, mi-a venit mie "geniala idee" ca japonezu nu sta aici, si nici nu daduse raportul la politia locala ca isi paraseste temporar domiciliul, deci politia indiana , oricat de omnipotenta si atotstiutoare o fi ea, nu prea avea cum sa dea de japonez la usa noastra. Buuuuuun. Deci nu pe el il cauta. Imi continui rationamentul. Ba, astia au gresit adresa. Asa ca ma bag si eu in vorba. Cuvantul "adress" il intelege politistul si imi arata o hartie scrisa in hindi cu adresa pe ea : 1438 X. Asta inseamna in traducere libera "House number 1438, Phase 10". Ooooooook...

Am ajuns la partea rationamentului care a inceput sa nu-mi mai sune bine. Daca adresa e corecta si astia cauta un individ de sex masculuin care nu e indian, am pus-o, ca singurul cu descrierea de mai sus care locuia acolo sunt eu. Pai bine.

- "Sir, name please".

- Privire din seria"ochii cruciti"

- Sir NAME!! mai incerc eu o data si arat spre hartie. Alexandru Gaftoi? si arat spre mine, apoi pe hartie.

Se prinde nenea intr-un sfarsit si se chinuie sa scoata un "Mister Stefan". Stefan e Cati. Am trecut peste faptul ca eu stiam ca nu e "mister" si m-am dus dupa pasapoarte.

I le arat, verifica numele, ii apare un zambet de usurare pe fata ca ne-a nimerit. Noua ne piere (zimbetul). Reusim sa intelegem ca a venit pentru ca ne expira viza, faza la care noi ne relaxam un pic stiind ce scrie in pasaport la rubrica "Expire" de pe Viza. Ii aratam cu un usor aer de superioritate un "10th of May",convinsi fiind ca au facut o greseala si acum nenea o sa se dumireasca si o sa ne lase in pace. N-a parut deloc impresionat si a ridicat din umeri.

Pai bine, si acu ce facem? Cum nu puteam sa scot nimic de la politist in engleza, am pus mana pe telefon, l-am sunat pe proprietar si l-am rugat sa faca pe translatorul pentru noi. Concluzia a fost ca trebuie sa ne prezentam a doua zi la Oficiul pentru Straini din Mohali (ala de trista amintire dintr-un post anterior) ca sa rezolvam enigma. Semnam noi hartia cu care venise nenea (pana la urma era vorba si de mine si de Cati in fituica "organului"), politia pleaca si ramanem singuri dand si noi din umeri si convinsi fiind ca organizarea astora e de tot ... si iar au facut minunatii functionari de stat vreo tampenie cu dosarele noastre.

A doua zi ne-am dus frumos la servici, m-am invoit pentru 1 ora, l-am asteptat pe tipul din AIESEC responsabil de noi (Amarpreet), m-am uracat pe scuterul lui imprumutat si ne-am indreptat pe strazi laturalnice spre sectia de politie. Asta ca sa nu ne opreasca politia pentru ca eu nu aveam casca. Interesant e ca cei de religie sikh care poarta turban au derogare de la legea asta. Adica turbanul le e si casca pe motocicleta/scuter.

Ajungem la destinatie, ne invartim un pic si reusim sa ajungem la ghiseul bun. Tipul din AIESEc incepe sa vorbeasca pe limba lor cu functionarul. Discutia se prelungeste si incepe sa implice hartii care mergeau dintr-o mina in alta si pe care Amarpreet parea ca le citeste incet si cu atentie. Dupa 5 minute incep sa realizez ca nu e nici o greseala. Asa ca incep incet incet sa ma panichez, si faptul ca ei continuau sa dialogheze in punjabi nu ma ajuta deloc. Intr-un final se hotarasc sa imi spuna si mie ca, acum 5 zile, guvernul indian s-a hotarat ca vizele de tip business (ale caror mandrii posesori suntem) nu mai sunt bune si trebuie sa se schimbe in vize de tip employment. Asta s-a hotarat vineri. Doar ca micutii nu s-au gandit ca sambata si duminica functionarii de stat nu lucreaza, luni e sarbatoare deci din nou nu lucreaza si prima zi in care individul in culpa de a avea viza business poate afla despre "infractiunea" pe care o savarseste e abia marti. Termen de parasire a tarii in cazul in care nu iti schimbi viza: 1 octombrie. Adica joi.

Nervi, telefoane, injuraturi.

Ok. Un lucru a fost clar. Optiunea de a ne urca in avion si sa plecam din India era probabila doar daca ne deportau astia si ne plateau biletul. Asa ca ne-am zis ca ar fi bine sa ne schimbam visa. Pentru asta trebuia sa ajungem in Delhi. De preferinta in aceeasi zi (marti), miercuri fiind ultima zi in care mai puteam sa facem ceva.

Partea buna: spre Delhi, autobuzele pleaca din 5 in 5 minute.

Partea proasta: drumul dureaza 6 ore.

Asa ca ne-am dus acasa, ne-am facut bagajele in 2 minute si am plecat sa facem cu mana autobuzelor spre Delhi.

Despre drum si Delhi, in postul urmator.

Ploaie

Incalzirea globala a ajuns se pare si in India, s-au dat anotimpurile dea berbeleacul si aici. Sezonul de muson s-a termninat teoretic la sfarsitul lui august, si n-a reusit sa aduca decat cate o ploaie anemica la 2-3 zile. Insuficient pentru agricultura, prea putina ca sa nu mai avem pene de curent - industria energetica depinde aici destul de mult de ploile din sezonul umed pentru se bazeaza pe hidrocentrale.

Ca in legile lui Murphy, a inceput sa toarne cand nu mai era nevoie. Adica exact atunci cand poate dauna culturilor. De 4 zile ploua ca-n "Seven"- vorba lui Cati. Ploaie sanatoasa, cu stropi mari, suparati si mai ales constanti. In pauze picura. Din pacate pauze nu sunt prea multe.

Incercam sa imi imaginez cu ar arata Bucurestiul dupa asemenea tratament. Probabil Tanti Udrea ar fi fericita. Ar putea sa mute Venetia pe Dambovita. Am iesi din criza financiara datorita turismului. Ar aparea ca ciupercile firme de genul "Gondola S.R.L.", "Hidrobicicleta S.A." iar companiile de instrumente gonflabile ar prospera.N-am mai face campanii de salvare a parcurilor. In locul lor am putea sa salvam balti si canale. Probabil Catedrala Neamului (apropo, se mai construieste?) ar urma sa devina cea mai mare cladire plutitoare din lume iar Casa Poporului cea mai mare cladire scufundata din lume.Alte surse de venit din turism.

Noroc ca la noi nu ploua asa mult. Serios vorbind, ar fi o tragedie nationala. Nu cred ca ar mai functiona nimic normal dupa prima zi.

Chandigarh, pe de alta parte, pare ca poate suporta un tratament de genul asta saptamani in sir. Soselele sunt inca lipsite de gropi si baltoace. Canalizarea inca merge. N-a inceput nimic sa pluteasca inca. Si in plus, se pare ca singurii deranjati de toata apa asta care s-a trezit brusc ca s-a plictisit in cer suntem noi, astia ne-bastinasii.

Ce s-a schimbat in oras de cand cu ploiele:

- e mai amuzant sa mergi pe strada: vezi oameni cu caschete de plastic care se folosesc la dus - nu stiu cum sa le descriu mai bine - pe cap. Ca sa-si protejeze turbanul. Se mai folosesc si sacosi.

- ricsele sunt mai rare si intotdeauna pline. Not fun.

- pe unde nu-i asfalt, e noroi sau apa. Again, not fun.

- e racoare. Cea mai tare consecinta.

- in casa a inceput sa picure prin pereti. Din fericire, nu la noi in camera.

- trebuie sa am grija pe unde merg, altfel iau in cap crengi de copaci ude. E o operatiune destul de dificila asta din cauza mai multor factori care converg intr-o conspiratie mondiala inpotriva mea: ploua, deci am nevoie de o sapca pe cap ( neavand umbrela); sapca are cozoroc, deci campul meu vizual e restrans; trebuie sa ma uit pe jos ca sa nu calc in nici o balta; sunt destul de inalt / copacii sunt destul de josi ca sa ma intalnesc eu cu crengiile lor. Cu toate astea, eu n-am avut probleme decat cu copacii.Cati m-a luat. Intr-o dimineata, din cauza factorilor de mai sus, s-a oprit cu fruntea intr-un semafor. Capul a fost mai tare; semaforului i s-a luat vopseaua; am fost martor la cum creste un cucui in 10 minute.

Gata. Sper sa nu mai ploua. Altfel devin depresiv :).

La servici si preludiu in Taxi

In seara de dinaintea primei zile de munca am fost la traditionalul trainee-party de miercuri care de data asta s-a intamplat marti. Sa mai socializam, sa mai cunoastem lume, sa mai aflam diverse despre cum e viata in Chandigarh. Sa mai auzim muzica normala (am reale sanse sa devin fan manele la cat m-au bombardat oamenii pe aici cu muzica indiana - nu e mare diferenta intre cele doua.).

Ne-am imbarcat 6 intr-un taxi (cu soferul 7) si am plecat spre capatul celalalt al orasului. Mi s-a parut destul de suspect ca nenea de la volanul plasat binenteles in dreapta, nu comenteaza nimic vis-a-vis de numarul ridicat de fete palide din masina, dar m-am gandit ca asa se poarta pe aici din motive economice. Binenteles,pentru ca nu m-am invatat minte sa nu mai fac presupuneri, mi-am luat-o din nou.

Dupa ce ne invarte bine pe niste stradute inguste si intunecate, se opreste si ne comunica fericit ca trebuie sa platim taxa suplimentara. Ca doar suntem 7. Noi il corectam foarte indignati ca nu suntem 7, ci doar 6, al saptelea e el, doar nu o vrea sa platim taxa suplimentara si pentru el! Matematica noastra nu il impresioneaza de loc si se pune pe povestit cum putem noi sa ne dam frumos jos din masina si sa luam alt taxi daca nu ne convine. Numai ca noi nu prea puteam sa ne dam jos din masina pentru ca habar n-aveam unde suntem. De unde am tras concluzia ca exista si soferi de taxi destepti care chiar stiu sa negocieze de pe pozitii de forta. Normal, am acceptat minunata suprataxa asa ca am plecat mai departe.

Motivul pentru care povestesc de trainee party intr-un post care ar trebui sa fie despre "cum e la munca" este pentru ca aici am aflat cam "cum e la munca" in general pentru trainee din Chandigarh. Ni s-a povestit despre cat de frustrant este sa nu ti se dea nimic de facut toata ziua, despre cat de frumos e sa stai cateva ore sa te uiti unul la altul pentru ca nu e curent si evident, n-ai calculator. Despre cum e sa n-ai calculator deloc indiferent de starea curentului alternativ din prize desi in TN Form se precizeaza clar "personal working space and computer". Despre cum e sa muncesti doua luni si sa nu-ti primesti salariul pentru ca cei de la firma nu mai vor sa te plateasca. Si uite asa am reusit noi sa ne paranoizam si sa deslusim misterul numarului imens de eXchange-uri realizate in India.

Cu o prima impresie minunat conturata in capatanile noastre, pe care deja incepusem sa le injuram ca ne-au adus aici, ne-am dus a doua zi spre locul de intalnire unde se presupunea ca trebuie sa ne vedem cu persoana de legatura din AIESEC (AKA TN Manager-ul nostru). Dupa 10 minute se vede si scuterul mult asteptat asa ca mergem si ne inregistram intr-un registru la intrarea in firma. Urcam scarile, deschidem usa, aer conditionaaaaaaaaaaaaaaaaat... (incepem sa ne revenim la viata), interior in culorile companiei (alb albastru), canapele care par confortabile pe dreapta, birouri pe stanga, lume care sta pe canapele, lume care sta la birouri, lume care se uita la noi, lume care zambeste. Poze mari cu Australia lipite de pereti. Pana acum e bine. Aflam ca acolo e receptia. Ne asezam pe ceva scaune, vine un nene si ne aduce apa. O tipa simpatica ne ia in primire, ne plimba prin toata compania pe 3 nivele, si ne face cunostinta cu o carca de oameni. Binenteles ca eu nu retin nici un nume. Ne intoarcem la receptie, ni se povestesc cateva lucruri despre companie si peste 15 minute facem cunostinta cu nenea care se pare ca o sa fie responsabil de noi.

Ne luam dupa el, iesim din camera, mergem 5 minute si intram in alta cladire de birouri. Aer conditionat din nou. Me happy. Etajul (nu-i mai mare decat tot biroul in care lucram la Orange) e cam inghesuit. Aflam totusi ca avem un spatiu inchis care e format din 2 scaune, 2 calculatoare, 3 birouri lipite si o imprimanta, care e doar al nostru - al meu si al lui Cati. Calculatoarele au o calitate deosebita: nu exista restrictii pe ele, asa ca poti instala orice program vrea muschiul degetului aratator care apasa pe mouse.

Oamenii din birou sunt foarte zambareti cu noi, doar ca vorbesc tot timpul in Punjabi asa ca nu prea e loc de interactionare (nu ca as fi eu cine stie ce sociabil). Nu stiu daca ati vazut "Slam Dog Milionaire". In film, personajul principal e un baiat care printre altele are ca job sa aduca ceai angajatilor din call center-ul in care lucreaza. Avem si noi un nene de genul asta care face un ceai absolut demential cu lapte si ceva mirodenii ciudate. Asa ca suntem rasfatati cu apa, ceai si ocazional si cu chestii dulci.

Firma la care lucram se ocupa cu emigrarile si din septembrie o sa dea drumul unei universitati speciale pentru indieni in Adelaide. Asa ca noi, ca albi ce ne aflam, trebuie sa facem seminarii cu diversi studenti si sa le explicam ce misto e sa traiesti si sa inveti in Australia. Din pacate se pare ca nu putem face asta decat imbracati in costum negru si camasa alba. Eu sa fiu sincer am intetionat sa-mi iau obiectul asta vestimentar cu mine, doar ca atunci cand am descoperit ca bagajul meu in loc de 20 de kg are 27, a fost primul care a zburat. Mi s-a parut cel mai putin important. Evident, nu era.

Da' daca trebuie, trebuie. Asa ca in a doua zi de munca, escortati de sofer si de un tip care se pare a fost selectat pentru merite deosebite in domeniul fashion design, ne-a trimis sefu' la cumparaturi. Sa ne luam costum. A facut cinste firma :D. Noi, bucurosi ca nu va trebui sa ne dam ultimii bani de mancare pe costume, ne-am conformat. Pentru mine a fost un chin. Imbraca-te dezbraca-te. Si pe la baietii astia in magazine nu poti nici macar sa te inchei la camasa fara sa sara vanzatorul sa te ajute. Ceea ce pentru mine a fost cam enervant. Aveam impresia ca toata lumea ma credea handicapat si in imposibilitatea de a-mi folosi cele doua maini din dotare. Cel mai ciudat e la pantofi. Nu te lasa sa te incalti singur. Trebuie sa iti bage cineva piciorul in pantof, asta dupa ce in prealabil a fost acoperit cu o punga. Plus ca e ineficient sa probezi incaltaminte cand peste sosete ai ceva alunecos.

Costumul e jumate "custom made". E facut in magazinele care il vand, si se personalizeaza in functie de client. Pantalonii nu au tiv, si cusaturile sunt in asa fel facute incat sa le permita lor tot felul de modificari. Dupa ce te masoara si probezi costumul in starea initiala, mai astepti 30 de min - 1 h, timp in care se fac toate ajustarile necesare in lungime sau latime.

Dupa ce intr-un final dramatic ne-am gasit si eu si Cati costum, ne-am dus in alta piata ca sa cumparam cravata. Ca fara cravata nu ma intelegeau aia cand vorbeam!Indienii se pare ca nu au cravate de o culoare uniforma, ci numai chestii colorate in toate felurile posibile si imposibile cu o suta de modele si desene. Rezultatul a fost ca mi-a luat ceva pana cand am gasit cravata care sa se potriveasca macar tangential la costumul meu negru.

O sa va povestesc alta data cum e in excursia de prezentare. Mi-ar lua mult prea mult timp sa scriu.

Trebuie totusi sa impartasesc "the special features of working in India":

- Lucrezi de luni pana sambata. Cantecelul cu "friday" care era preferatul nostru in biroul din Romania nu mai e de actualitate.

- Se lucreaza 8 ore + 1 ora pauza obligatorie. Aici intervine "the reverse indian strechable time". Am aflat ca pauza noastra de masa incepe musai de la 14 00 si se termina la fel de obligatoriu la 14 45. Si uite asa timpul indian nu numai ca are proprietatea de a se dilata ( vezi postul anterior in care "asteapta-ma 15 min a devenit asteapta-ma ca prostu' 2 ore), ci si proprietatea de a se contracta ( e adevarat, mai rar intalnita).

- Trebuie sa semnezi condica cand ajungi la servici dimineata si cand pleci din birou seara

- Monitorul tau trebuie sa fie in asa fel orientat incat seful sa vada ce faci tu acolo la butoane si soricel. Daca nu, va fi readus brusc pe axa corecta de catre omul de servici/ omul cu ceaiul.

- Ocazional, poti avea un coleg nou de birou. Vine si pleaca; cred ca e un fel de sef ca nu tre' sa se treaca in registru. E lung de aprox 30 de cm, are mustati si sfideaza gravitatia mergand si pe pereti. I se mai spune si Jerry; numele sau intreg - Sobolanul de Birou. Prima intalnire cu el a avut-o Cati. Ii facea ochi dulci pe sub monitor. Cred ca i-a placut de ea, pentru ca de atunci revine regulat pe aici. E discret - nu-l vedem intotdeauna dar ii simtim prezenta de fiecare data cand se aude un tipat prin birou.

- Din categoria "si altii" - furnicute si gandacei. Chiar nu inteleg ce cauta astia pe aici din moment ce curatenie se face in fiecare zi si mancare nu au de unde sa gaseasca.

- Sefu - A.K.A. Supremu' Intelept. In india nu se contrazice sefu'. El e cea mai inalta entitate pe care o poti cunoaste in neinsemnata existenta pe care ti-o exerciti prin birourile firmei. Se recunoaste usor dupa privirea atotstiutoare si dupa atitudinea celorlalti fata de el. El e persoana care striga diverse nume atunci cand are nevoie de ceva. Orice: de la hartii la cablu de laptop sau scaun. A! Am uitat. un bun semn distictiv e scaunul pe care sta. Cu cat e mai inalt si mai de piele (scaunu') cu atat e mai mare sefu.

La capitolul asta avem cat de cat noroc, interactionam cu sus-numitul doar la sesiunile de asa-zis feed-back. Am invatat insa sa traim cu el.Nu are rost sa ii contesti argumentele. Cel mai bine e sa incuvintezi energic si cand ai o sugestie, o implementezi direct, fara sa-l mai intrebi.

- Un alt personaj in lumea noastra e Netul. In principiu, momentan, cand el absenteaza noi nu avem cum sa ne construim prezentarile. Si cum el pica frecvent si pentru perioade mult prea lungi de timp, e cel mai injurat element pe care-l suportam.

La capitolul parti bune, l-as trece pe nenea care iti aduce tot timpul apa, ceai si care incalzeste pana si pranzul daca ti-l aduci de acasa (la capitolul asta trebuie sa ma mai documentez; n-am experimentat).

Peste 3 zile ar trebui sa primesc primii bani. Sper sa nu fie subiectul unui post despre ce trebuie sa faci ca sa-ti iei salariul in India.

Bonus track II : Poze -

http://picasaweb.google.co.in/catinca.stefan/

La Hala

V-ati frustrat vreodata din cauza secretarelor, functionarilor publici, notarilor, actelor si in general din cauza birocratiei romanesti? Cred ca nu exista persoana care sa nu fi injurat macar o data institutiile romanesti atunci cand a avut nevoie ca tiparnita statului sa-i fabrice ceva acte.

La inceputul asta de saptamna, eu unul m-am gandit cu nostalgie la cozile si la fetele acre ale doamnelor de la ghiseu. Chiar suntem norocosi. Cand mai aveti data viitoare de-a face cu o doamna trecuta de 45 de ani, plinuta, tunsa scurt si cu un nelipsit permanent in paru-i ars, sa-i multumiti ca exista. Chiar daca privirea ei plina de greata si blazare va va ingheta zambetul pe buze.

Credeti-ma pe cuvant, acasa e raiul functionaresc fata de ce trebuie sa infrunti in India.

Pentru ca stam mai mult de 6 luni pe meleagurile pe unde vaca-i sfanta, trebuie sa ne inregistram la "the office for foreigners". O sa trec peste frustrarile si nervii direct conectati la nesimtirea LC-ului din Chandigarh pentru ca nu asta e rostul postului.

Dupa ce am descoperit ca primul oficiu de "aliens" - vorba legislatiei romanesti - la care am fost, n-a fost ala bun, ne-am indreptat a doua zi cu ricsa spre phase I. In partea asta a orasului ar fi trebuit sa fie locul in care sa ne inregistram. Habar n-aveam noi unde in Phase 1, pentru ca binenteles am plecat singuri, baietii responsabili de noi din @ fiind mai greu de convins sa vina cu noi decat o baba evlavioasa sa intre intr-un sex-shop.

Prima oara in India cand avem noroc porcesc: nenea cu ricsa ne lasa din propria initiativa fix in fata comisariatului de politie din Phase 1. Cum biroul precedent ( ala la care ne-am dus degeaba mai devreme) era tot in sediul politiei, ne-am zis ca am nimerit bine. Si am inceput sa intrebam. Primul ghiseu iesit in cale: luati-o la drapta, la intrarea 9; la intrarea 9: duceti-va inapoi, luati-o la stanga, a doua usa; a doua usa: hai ca va duc eu unde trebuie. Evident ca nu ne- dus unde aveam nevoie. Dupa incercari repetate si nereusite, am tras concluzia ca ar trebui sa sunam pe cineva din @ sa vina sa ne descurce. L-am sunat pe cel care era responsabil de noi, Amarpreet, am avut din nou noroc ca era liber, si ne-am pus pe asteptat.

Cat am stat pe banca in fata comisariatului, am putut sa admir "Kalasnikoavele" baietilor care pazeau institutia. Astia nu pot sa faca paza fara sa aiba niste puscoace mai mari ca ei atarnate de gat. La un moment dat, soldatul care pazea cea mai apropiata usa s-a asezat langa noi pe banca, cu pusca pe genunchi si cu teava indreptata fix spre noi. Ne gandeam deja cum o sa aratam noi in scaun cu rotile daca i se descarca astuia arma din greseala.

A venit si Amarpreet intr-un tarziu. Si ne-am apucat (mai mult el) sa intrebam unde este ghiseul pe care il cautam deja de mai bine de 1 ora. Cred ca functionarii de acolo au vrut mai intai sa ne faca un tur al institutiei pentru ca ne-au plimbat in stanga, in dreapta, pe scari, pe sub scari, in birouri, pe la ghisee, de ne-a venit rau. Intr-un final am nimerit ghiseul bun. Bine-nteles, era super simplu sa ajungi la el de unde ne aflam la inceputul cautarilor si scria mare cat capul meu pe el "foreign registration".

A intrat AmarPreet pe dupa ghiseu si incepe o lunga povestire cu functionarul. Dupa 5 minute scoate capul si ne cere un pix. Ii dam pixul, si dupa inca 10 minute iese de la nenea politistu' cu o ditamai lista de documente trebuincioase pentru inregistrare.

Si acu' ce facem, intrebam noi. Pai mergem sa facem documentele. Logic, nu? Mai ilogic a fost locul in care ne-am dus sa fabricam actele.

Voi va duceti la piata/hala ca sa cumparati legume/fructe. Corect? E, noi ne-am dus la hala ca sa facem acte. Imaginati-va o piata de legume. O platforma de ciment, de, sa zicem, 200*300 de metrii, cu piloni de fier din loc in loc care sustin un acoperis de tabla groasa. Intrarea se face pe oriunde, pentru ca nu exista pereti laterali. Acum populati spatiul cu tarabe. Pe tarabe nu sunt chestii de mancat. In schimb se pot vedea masini de scris, in mod sigur mai batrane decat mine, hartii de toate felurile si marimile, masini de copiat acte (tehnica moderna) si la capitolul "state of the art facilities", 2-3 calculatoare.

Lume in piata asta notariala ca la pomenile electorale din preajma alegerilor. Si incepe distractia.

Pasul 1: Stai la coada 45 de minute pentru 3 foi verzi si 3 timbre fiscale/foaie.

Pasul 2: Fa copii dupa pasapoarte si viza. Cate 3 copii. Aici n-am stat la coada.

Pasul 3: Pauza. S-a facut 12 30. Si notaru-i si el om. Tre' sa faca pauza de masa. 1 ora jumate'. Ca sa ii priiasca.Asa ca ne-am conformat si am fost si noi sa mancam. Papa bun si mult. Vegetarian.

Pasul 4: 4 poze tip pasaport. Au un sistem superb baietii astia la poze. Te duci la nenea fotografu', stai pe bancuta, admiri minunatele fotografii tip boliwood din jurul tau, si dupa 2 minute intrii la facut poza. Stai din nou pe scaunel de data asta, nenea fotografu' te aseaza in poza, ia apartul "NIKON" digital, face 2-3 poze pana e multumit de rezultat. Optional, in spatele fotografului e un indian care se scalamba la tine ca sa te faca sa razi. Asta doar daca te aduc la fotograf cunostintele din @. Dupa ce poza e facuta, se conecteaza NIKON-ul prin USB la calculator, se deschide fotoshopul, se fac retusari daca vrea clientul, se decupeaza fata din poza, se aduce la marimea tip pasaport, si se scoate la imprimanta. Gata poza. "Colorata-i miine-i gata" in varianta indiana.

Pasul 5: Daca trece pauza de masa, te prezinti la nenea notarul dotat cu masina de scris. Te asezi pe bancuta langa el, astepti sa gaseasca modelul pentru documentul de care ai tu nevoie, baga hartia verde si cu timbre pe ea in masina de scris, si se apuca sa tasteze. Daca greseste sterge cu guma. Nu-i problema ca e act oficial. Daca mai gaseste vre-un cuvant precum "repatriation" in model si nu stie ce inseamna, intreaba colegii de breasla. Cum nici ei nu stiu, intreaba clientul. Clientu' stie. Merge mai departe cu viteza melcului turbat si in 2 ore reuseste sa termine de scris cele 3 foi. 2 ore pentru ca se intrerupe de o suta de ori de fiecare data cand mai aparea vre-un indian in nevoie.

Pasul 6: Reface copiile dupa pasaport pentru ca nu sunt clare.

Pasul 7: Mai cumpara 2 timbre pentru fiecare foaie verde.

Pasul 8: Du-te la ghiseu la nenea politaiu' sa ne spuna daca avem toate actele in regula. Ghiseul inchis. Ora 5 30.

Pasul 9: Enerveaza-te, calmeaza-te si revin-o a doua zi.

A doua zi

Pasul 10: Asteapta idiotul de AIESEC-er 1 ora si 45 de minute pe banca langa politie.

Pasul 11: Bucura-te ca a venit si un om descurcaret de data asta: proprietarul apartamentului in care stam. El trebuia sa apara pentru ca era nevoie si de semnatura lui pe unul din acte.

Pasul 12: Descopera ca unul din documente este gresit si ca ai stat ca prostul langa unu' cu masina de scris 2 ore, cand puteai sa stai ca desteptu' 20 de minute langa unu' cu calculator pentru acelasi lucru. Asta e diferenta intre a avea sau nu relatii in India.

Pasul 13: Legalizeaza documentele: un nene avocat ne-a pus cate 4 stampile pe fiecare foaie. Habar n-am de ce 4 cand ni le-a pus acelasi om. Probabil tine si asta tot de sistemul de relatii si pile care in Punjab functioneaza de parca baietii astia l-ar fi inventat.

Pasul 14: Scapa de hartii la ghiseul initial, semneaza si du-te la servici.


Partea proasta: O zi jumate pierduta pentru o inregistrare care se putea face in 30 de minute intr-o tara in care birocratia nu e o sursa principala de venit.

Partea buna: intorsi acasa, nimic n-o sa mai vi se para prea complicat sau prea incet.

Nota 1: Nici unul din pasi nu s-a intamplat la aceeasi taraba.
Nota 2: N-am poze, eram prea nervos ca sa mai fac.
Nota 3: Ignorati eventualele cuvinte care nu exista in DEX, va prindeti voi ce-am vrut sa spun.
Nota 4: Totusi e frumos in India :D.

Transport, Home delivery si alte nebunii

Dupa un somn de 2 ore care s-a chinuit din greu sa ne incarce bateriile, l-am cunoscut pe tipul

din AIESEC responsabil de trainee-house-ul in care cu bucurie in suflet locuim. Dupa ce ne-a promis ca o sa capatam frigider, filtru de apa, aragaz si ceva butelie de gaz cat mai rapid si ne-a dat vestea buna ca pe langa chirie,la care ne asteptam, trebuie sa mai punem si de-o garantie de 3000 de rupii, s-a oferit sa ne arate orasul noaptea. Fideli ideii ca trebuie sa cunosti orasul in care traiesti, ne-am inghesuit sa zicem ca de-abia asteptam.

Mare greseala. Desi sunt de parere ca lectiile invatate pe pielea ta sunt cele mai durabile, trebuie sa recunosc ca nu ma omor dupa ceea ce inseamna sa inveti - vorba unui bun prieten si colocatar de camera - "the hard way". Cursul numarul 1 pe care l-am urmat in India, "Transportul in comun" ajunge la lectia numarul 2: "Costuri si Tarife". Asa cum aveam sa observam pe pielea de vaca/porc/ecologica a portofelului nostru taxiul e cea mai proasta alegere din punct de vedere economic. Mai ales daca persoana binevoitoare care iti arata orasul se hotaraste sa o faca prin parbrizul masinii rezolvandu-si in acelasi timp si alte probleme personale/AIESEC pe care le mai are pe lista de "TO DO" in ziua respectiva. N-am avut ce sa facem decat sa ne uitam mai mult la contorul rosu din taxi decat la orasul din care oricum nu se vedea mare lucru - noapte fiind si curentul scump, asa cum am povestit in postul anterior. Spre maxima noastra frustrare s-a oprit la 300 de rupii (bani cu care mananca o persoana cam 3 zile aici).

Am ajuns in piata principala din Chandigarh - un centru comercial cu pronuntate accente vestice - se vede ca a fost proiectat, ca tot orasul de altfel, de un arhitect francez. Din categoria Vest: pavaj foarte asemanator cu cel pe care calcam in centrul Ploiestiului, magazine in care gasesti ce brand vrei de la ... la ... (spatiile le completati voi, ca eu nu ma pricep), o fantana arteziana futuristica, bancute si copacei mari si frumosi. Din categoria India: inghesuiala -ca doar era sambata seara-, vanzatori ambulanti care isi intind marfa pe jos si care exerseaza pentru Olimpiada la proba "Stransul tarabei viteza" atunci cand apar ceva autoritati puse pe taxat activitatea comerciala, muzica - cum altfel decat indiana - data la maxim, de toate felurile si tanguielile, porumb copt la fiecare colt de strada (pofticios rau dar sunt prea fricos ca sa cedez tentatiei), iluminare saraca, mirosuri care mai de care mai interesante, culori multe, priviri fixe (din motivul ca ne-au facut mamele noastre mult mai albi decat pe ei).

Si pentru ca ne era foame prima tinta a fost "Hot Millions" ca sa ne mai calmam stomacelele. Bine-nteles ca era full. Indienii sunt mari amatori de mancat in oras, se pare chiar si in localurile in care shema cu "mananc 3 zile din cat am platit la taxi in seara asta" nu se mai aplica. "Hot Millions" e un local scump. Drept pentru care, exista valet care are grija ca nu cumva sa faci intindere la mana daca deschizi usa si linie de asteptare pentru o masa libera pe terasa, la un pahar cu apa din partea casei. Pe care n-am baut-o din cauza paranoiei mele legate de filtrele neexistente in sistemul lor de alimentare cu lichid al robinetelor.

Peste ce-am mancat o sa sar din simplul motiv ca nu am mancat.Ne-am plictisit repede de asteptat cuminti la masa de pe terasa sa se elibereze o masa din interiorul binecuvantat cu aer conditionat. Asa ca am plecat spre casa in prima cursa cu ricsa din India. Nu stiu daca mai tineti minte masinutele alea din tabla care aduceau de obicei lapte si aveau 3 roti plus un ghidon de motocicleta in loc de volan. Cam asa arata o ricsa motorizata, care este upgrade-ul ricsei cu tractiune umana bazata pe lanturi si pedale. Pe langa faptul ca e faina senzatia de vant in

plete pe care ti-o da atunci cand mergi in ea, e si mult mai ieftina decat taxiul. In ultimele zile soferii de ricsa au devenit catalizator pentru dezvolatarea abilitatilor mele de vorbit in hindi si de negociat folosind doar body language. Asta in principal pentru ca mamele lor nu i-au batut la timpul potrivit ca sa se duca la scoala si sa invete engleza si pentru ca alb fiind, pe fruntea mea e scris "fraier, tepuieste-ma" de fiecare data cand vreau sa ma deplasez mai mult de 500 de metri.

Am ajuns in sfarsit acasa morti de foame si ne-am hotarat ca cel mai bine ar fi sa comandam ceva pizza. Eu recunosc ca la capitolul engleza Cati ma face in orice moment din zi sau noapte asa ca "placerea" de a suna la "Domino's" i-a revenit ei. Normal, pana si operatiunea asta extrem de simpla la prima vedere, cere ca toate lucrurile in India, netarmuita rabdare. Tanti de la telefon a facut probabil engleza cu femeia de servici pentru ca nici ea nu a inteles ce am vrut noi de la ea, decat dupa vreo 3 repetari si nici noi nu am inteles ce a vrut ea de la noi nici daca ar fi repetat de 100 de ori. Dupa ce Cati a folosit toata intuitia ei feminina ca sa

inteleaga ce ii comunica minunata telefonista, a inchis si ne-am pus pe asteptat. 2 minute, pentru ca telefonul a mai sunat o data ca sa confirme comanda. Si inca o data pentru ca incercarea precedenta se pare ca nu se soldase cu un rezultat multumitor. Dupa 3 telefoane si 30 de minute, comanda a ajuns in sfarsit si am putut sa mancam prima masa decenta pe ziua respectiva.

Ziua cu cele mai multe socuri culturale pentru mine s-a terminat in sfarsit, nu inainte sa ma hotarasc impreuna cu Cati ca nu ne place sa dormim in camera comuna si vrem sa avem patru pereti care se inchid cu o usa ale carei chei sa le avem doar noi. Misiune indeplinita a doua zi cu succes pentru ca avem o gazda marinimoasa si un TN Manager care in general se tine de promisiuni.

Poze cu camera noastra:

Si pentru ca optiunile de pus poze sunt absolut idioate sau nu stiu eu sa le folosesc, am si un "bonustrack" http://picasaweb.google.co.in/catinca.stefan/

O noua jumatate - care nu incheie ziua (nu tocmai matematic posibil)

Inapoi la tastatura. Va spun mai tarziu de ce am facut pauza :).

Ziceam ca eram in autogara. Am citit undeva ca cel mai bun m

od de a fi lasat in pace de localnici e sa te prefaci ca sti exact ce vrei sa faci. Asa ca ne-am luat o moaca de experti si am inceput sa ne plimbam printre autobuze.Problema mare a fost ca toate aveau destinatia scrisa in hindi, asa ca am lasat fitele si am intrebat de autobuzul spre Chandigarh pe prima persoana care parea cat de cat "user friendly". S-a nimerit a fi un indian sikh. Primul din multii cu care urma sa avem de-a face. Sunt foarte usor de recunoscut. Isi poarta parul pe care nu il taie niciodata in niste turbane formate dintr-o fasie de panza care poate ajunge pana la 7 metri, au barba si o bratara de argint specifica. In Chandigarh am vazut multi care aveam pumnal la brau - am inteles ca ar fi o alta "trasatura de caract

er" a lor.

Am aflat care e primul autobuz cu aer conditionat spre Chandigarh asa ca ne-am imbarcat si ne-am pus pe asteptat. A plecat intr-un tarziu pe la 7 00, dupa ce ne-a acordat timp pentru o analiza amanuntita a autogarii. Nu ca ne-am fi dorit asta in mod expres. Dar nenea soferul a fost dragut si s-a gandit sa "ne faca o bucurie".

Drumul a avut o singura parte pozitiva: aerul conditionat. Cum nu putea sa fie totul minunat, am nimerit un loc in care curentul se concentra spre capul meu. Asa ca dupa ce ca eram singurii albi din autobuz, eu eram si venit de la polul nord, cu hanoracul pe mine si gluga in cap. Traficul mi-a adus aminte de naveta saptamanala Ploiesti Bucuresti si retur. Mai precis de podurile de la Baneasa in ora de varf. Viteza medie - probabil 10-15 km la ora. Asa am mers cred ca in

jur de 2 ore pana s-a mai eliberat situatia cat de cat. Mie calatoria asta cu autobuzul mi-a oferit urmatoarele: primele vaci indiene de pe sosele; prima buda indiana folosita; primul sandwich vegetarian papat si primul Logan indian vazut:

Dupa aproximativ 6 ore am ajuns in Chandigarh. Aceeasi autogara plina de lume, plina de strigate si vanzoleala dar fara gunoaie. Chandigarh este un oras super curat dupa standarde indiene. Autogara mult mai organizata, cu peroane numerotate, magazine si cosuri de gunoi din loc in loc.

Ne-a pescuit o tipa din AIESEC si ne-a imbarcat intr-un Suzuki cu un portbagaj destul de mare pentru ambele geamantane din dotare si cel mai important cu aer conditionat. Efectul faptului ca acum stau sub un ventilator cat toate zilele si in stanga imi murmura un AC este ca am uitat sa mentionez ce inseamna sa fie afara cald. In Bucuresti in iulie la ora 14 00 e un fel de primavara blanda fata de ce simti aici. Asa mi s-a parut mie in prima zi. Dupa 10 de minute de stat afara esti exact la fel de ud ca atunci cand iesi de sub dus. Am inteles abia acum adevaratul sens al minunatelor expresii "curg apele de pe tine" sau "transpiri ca un cal". Asa ca aerul conditionat e cel mai bun prieten pe care poti sa-l ai aici.

Si de aici incolo incep socurile culturale. Orasul e mic doar dupa standardele Indiene, eu sunt sigur ca e cel putin de doua ori mai mare decat Ploiestiul. Traficul chiar ok, fara claxoane si fara senzatia ca toti cei care trec pe langa tine o ajunga sa-si culeaga vreo mana/cap/picior de pe sosea. Totul e mult mai calm si mai civilizat. Casa in care stam e practic intr-un orasel lipit de Chandigarh. Il cheama Monali. Cartierul e unul foarte frumos plin de case interesante si plante necunoscute. Cel putin majoritatea. Mama are intr-un ghiveci versiunea subnutrita a individului urmator:

Poze din cartier:

Sa

fiu sincer, cand am intrat in zona mi-a aparut un mare zambet pe fata. E reconfortant si iti ridica moralul sa stai intr-o vecinatate care incanta ochiul. E, si cum a aparut a si disparut cand am intrat in casa. Cred ca e singurul loc din lume in care poti sa ai in acelasi timp marmura pe jos in toata casa si mobila care sta sa cada sub cat praf s-a strans pe ea, bai care cred ca nu

au vazut Domestos sau ceva asemanator de ani buni, pereti patati de igrasie si o bucatarie in care in chiuveta deja nu mai e praf, ci pamant. Vestea bomba: "dragii mei, voi dormiti in camera comuna". Adica camera in care se intra de afara si prin care se trece catre toate cele 3 camere, 2 bai si bucatarie ale casei.

Restul de facilitati ale casei:

- bucatarie fara frigider, aragaz, sau

filtru de apa (nu pentru fite, dar e absolut necesar in India daca nu vrei sa faci colectie de sticle de apa plata). In schimb dotata cu un imens cuptor cu microunde cu personalitate proprie care merge doar cand are el chef.

- apa intre 5 AM 9 AM si 5 PM si 9 PM. Cu ocazia asta am invatat ca in India nu exista robinet de apa calda si robinet de apa rece. A

sta din simplul motiv ca apa calda nu trece pe aici. Nici macar sa ne salute. Lipseste cu desavarsire. Adica nu-i deloc. In India, robinetul din stanga e intotdeauna "storage water" iar cel din dreapta e "fresh water". Storage water inseamna ca pentru indieni special, s-a inventat tancul de apa pe acoperisul casei care strange constiincios apa atata timp cat ea binevoieste sa curga. Si spre usurarea mea mai inseamna ca poti trage apa de la toaleta pe tot cuprinsul zilei.

- si bomboana de pe tort. Am aflat care sunt consecintele unui sezon de muson secetos: desele si lungile pauze. De curent. Legatura? O parte importanta a industriei electrice din India se bazeaza pe centralelele hidroelectrice. Asa ca daca nu ploua cand trebuie (adica in perioada asta) raurile sunt anemice si ene

rgia putina. Rezultatul? Intre 7 AM si 5 PM ventilatoarele din casa nu merg reusind sa creeze un clim

at excelent pentru orice vietate care iubeste umezeala si caldura excesiva. Si din nou efectul de dus fara sa faci dus de care povesteam mai devreme. Ca dus de unde dus daca apa curge doar intre orele magice 5 si 9?

- exista totusi si o parte buna: avem masina de spalat, dusuri, si internet Wireless. Toate astea sunt un super lux aici asa ca suntem invidiati de multi trainee.

Am uitat sa va spun de ce am facut pauza fortata la postul anterior. Dar banuiesc ca v-ati prins voi. :) De la muson. Sau mai bine zis de la lipsa lui.

Continuarea mai tarziu. Iar am obosit.